Multă senzualitate și tandrețe e de găsit în romanele construite în jurul conceptului specific culturii japoneze tradiţionale, potrivit căruia secretul vieţii constă în puterea de a vedea şi de a savura frumuseţea efemerului, de a putea simţi freamătul vieţii pe suprafaţa lucrurilor… Flori de cireș, păpădii, licurici, bătaia mereu alta a clopotelor care sunt menite să spele păcatele și emoțiile distructive, priviri şi suflete care se hrănesc cu frumuseţea „nimicurilor” trecătoare. Uimire, celebrare a vremelniciei și a hotarului absenței.
Tânăra Ineko este adusă aici de către mama ei și de către iubit: suferea de cecitate față de corpul uman, o boală stranie, „în care refuzi să vezi o parte din tine, sau din persoana iubită, sau din propria-ți viață. Ca și cum acel loc profund rănit din inimă e atins de orbire”. E o boală a cărei cauză nu poate fi stabilită. Nu se știe dacă la baza ei stă trauma morții tatălui ori pur și simplu delicatețea și subtilitatea sunt cauza bolii. Brusc, din când în când, dispar bucăți ale lumii din jurul lui Ineko. Începe cu mingea de ping-pong, pe care o lovește totuși fără a o vedea, și culminează cu dispariția trupului iubitului în momentul actului sexual. Bărbatul îi iubește boala, însă mama este disperată și hotărăște să o interneze într-un spital de nebuni. Tot ce urmează este dialogul dintre mamă și amant, imediat după ce o lasă pe Ineko la spital, raportarea lor la situație fiind diferită. Vocea lui Ineko nu se mai aude. Tânăra devine un personaj pierdut, nevăzut. Trăiește doar în dialogul tensionat deseori, discuțiile dintre cei doi trezind amintiri sau deschizând întrebări răscolitoare: Delicatețea poate duce la nebunie? Ne salvează perspectiva, modul diferit de a vedea lucrurile? Ușurarea conștiinței ține de interpretare? Sunt legate între ele nenorocirile? Autoacuzatorii sunt nebunii cei mai slabi și cei mai puri? Filosofia înseamnă a gândi plecând de la ceva ce ai simțit? De ce nu vedem ceea ce ar fi firesc să vedem? Bunătatea poate fi un act de cruzime?
Iubitul fetei, Hisano, este sceptic în privinţa internării şi crede sincer că dragostea lui o poate vindeca pe tânără. Mama, doamna Kizaki, văduva unui locotent-colonel al armatei imperiale japoneze, caută, însă îngrijorată şi sceptică în privinţa soluţiilor tânărului, rezolvarea psihiatrică a situaţiei fetei. Hisano reuşeşte s-o convingă pe doamna Kizaki să înnopteze în oraş, făcând-o să accepte să revină a doua zi cu o vizită la ospiciu, şi poate s-o ia acasă pe tânără.
Reverberaţiile învăluie oraşul şi răzbesc mai departe, peste în tinderea mării. Sunetul se aude trist, dar nicidecum smintit, de parcă nu bolnavii ar bate clopotul. După ce au adus-o pe Ineko la spital, doamna Kizaki, mama ei, şi tânărul Hisano, iubitul, tocmai se pregăteau să plece când doctorul le-a spus: — Dacă, pe drumul de întoarcere, o să auziţi clopotul sunând, să vă gândiţi că-l bate fiica dum neavoastră. — Poftim? a spus mama, neînţelegând prea bine. — Clopotul de ora trei va fi pus în mişcare de fiica dumneavoastră. — Aşa deci? — La un moment dat i-am lăsat pe pacienţi să bată ei clopotul şi am văzut că le face mare plăcere. Toţi vor să facă asta, încât aproape că nu reuşim să-i repartizăm. Chiar şi cei vindecaţi, în ziua externării, ne roagă să-i lăsăm să bată clopotul pentru ultima oară, înainte de plecare. Îi punem şi pe nou-veniţi, în prima zi, dacă starea de sănătate le-o permite. Desigur, întotdeauna sub supravegherea cuiva. Nici unul nu este atât de slăbit încât să nu se descurce singur. Oricum, fiica dumneavoastră este în putere şi are simptome uşoare. — Am înţeles. — Noi ne gândim că acest lucru are şi un aspect terapeutic. Este adevărat că pacienţii noştri, spre deosebire de cei cu boli de natură fizică, nu au o evoluţie liniară spre vindecare şi uneori starea lor regresează fără să ne putem da seama de cauză, aşa că nu putem afirma cu certitudine efectul terapeutic al clopotului. Însă unii dintre medicii noştri mai tineri susţin că-şi dau seama de starea pacientului după felul cum sună clopotul. — Nu mai spuneţi! — Sunetul clopotului este fără îndoială însăşi vocea pacientului, care încearcă să ne spună ceva, ca un fel de ecou ce răzbeşte din adâncul sufletului. — Aşa deci… Hisano a dat uşor din cap, însă cu un aer pe jumătate sceptic. — Pacienţii noştri sunt, după cum vă daţi seama, complet izolaţi de lumea exterioară. Doar sunetul clopotului se aude până în oraşul Ikuta. Chiar dacă sunt sau nu conştienţi de lucrul acesta, prin el se adre sează lumii din afară. Ca să spunem aşa, anunţă că există. — Cât de trist! a exclamat mama lui Ineko. — Trist? Nu mi se pare, a replicat doctorul. Locuitorii oraşului nu ştiu, bineînţeles, care pacient a bătut clopotul. Nici nu-şi pun problema. Pentru ei este doar un clopot care anunţă ora. Tot auzindu-l zi de zi, au uitat că e bătut de nebuni. Presupun că nici nu percep în vibraţia lui vocea interioară a pa cienţilor. Ei aud ora exactă, nimic mai mult. Cu toate acestea, clopotul spitalului răsună peste urbea lor, şi nu peste alta.
Romanul este povestea metaforică a lumii scindate între văzut și nevăzut, între prezență și absență, în centrul său găsindu-se chiar un personaj absent. Într-un oraș luminos și cald precum o păpădie, împânzit de altfel de păpădii, se află ceva care, în aparență, nu i se potrivește: un spital pentru nebuni, construit în incinta unui templu budist. Clopotul pe care îl bat bolnavii e singura formă prin care le transmit celorlalți realitatea existenței lor, Kawabata reluând aici această imagine a clopotelor prezentă și în alte scrieri, imagine care se înscrie în sfera frumuseților efemere cu reverberații în lumea lăuntrică. Prin sunetul clopotelor, nebunii anunță că există, deși ceilalți aud doar un clopot care bate ora exactă. Ecourile vin însă din spatele suprafețelor, ideea găsindu-și la un moment dat o sferă mai largă de semnificații: „Cu toții, în mod normal, ne străduim să ținem sub control nebunul dinăuntru. Nu-i nimic rău dacă iese la suprafață când se bat clopotele de la temple”. Avem fiecare niște acuzatori în suflete care bat clopotele.
„Orice artist care aspiră la adevăr, la bine și la frumos ca obiect ultim al căutării sale, este însuflețit fatalmente și de dorința de a forța dificiulul acces la lumea demonilor și această gândire, expusă ori secretă, ezită între teamă și rugăciune” – este fraza rostită de Kawabata la decernarea premiului Nobel, ideea apărând în mod repetat și în acest roman, printr-un personaj episodic care trăiește cu obsesia pătrunderii în lumea demonilor. Bătrânul Nishiyama este un fel de patriarh al spitalului. El vine în sala cea mare a templului să caligrafieze. Uneori scrie chiar pe hârtie de ziar. Mereu aceleași opt ideograme: „Se pătrunde lesne în lumea lui Buddha, se pătrunde anevoie în lumea demonilor”. Semne lui au în ele ceva smintit și diavolesc care îi fascinează, dar îi și sperie pe ceilalți.
Cartea este tulburatoare prin amestecul de frumusețe și întristare, de lejeritate și profunzime. Sfera umanului specifică universului lui Kawabata este și aici extrem de nuanţată și de provocatoare prin indeterminare, ridicată fiind în jurul unor suflete sensibile, vulnerabile, dar şi pătimaşe. Melancolie, nebunie, rău, vină, erotism, fatalism, tristeţe, frumuseţe, fragilitate, cruzime, eșecul comunicării, limitele cuvintelor, idealuri, efemeritate, obsesie, spaime, refugii, moarte – sînt doar o parte dintre balansările dedalice în care se tot zbat personajele sale.
Gustul pentru elipsă, ambiguitate și clarobscur, obsesia lacunei, a absenței, a golului prin care Kawabata și-a cucerit atâția cititori se resimt și în acest roman nesfârșit (cu sau fără voia autorului) în care scriitorul jonglează cu granița dintre prezență și absență, dintre vizibil și invizibil, cu paradoxul și relativitatea vremelniciei sentimentelor și a existențelor: „Mă întreb însă care au o existență mai certă: lucrurile care apar într-un vis obișnuit, sau cele care sunt în jurul nostru, dar nu le vedem?”.
Practic, în cea mai mare parte, cartea este o conversaţie între cei doi în jurul unor teme esenţiale, atinse discret, uşor amuzat şi totuşi cu maximă profunzime. Totodată, apropierea lor (mama care încă n-a devenit soacră şi iubitul care încă n-a devenit soţ), este pretextul pentru revizitarea trecutului, acolo de unde au venit toţi demonii. “Se intră uşor în lumea lui Buddha, se intră anevoie în lumea demonilor” scrie, obsesiv şi caligrafic, cel mai în vârstă dintre pacienţii ospiciului. Iar principalul demon care bântuie sufletele celor implicaţi este moartea violentă a tatălui fetei, căzut într-o prăpastie în timp ce călărea cu fiica sa. Această moarte veche este ghemul în care se strâng, ca într-un recipient, tristeţea şi vina mamei (care îşi reproşează că şi-a trimis fiica pentru a-şi spiona tatăl, eveniment care a dus indirect la accident) şi neputinţa fiicei de a-şi salva tatăl, neputinţă care duce, pe căi previzibile tot la vinovăţie şi constituie o prezumabilă cauză a bolii.
Pe malurile râului Ikuta cresc multe păpădii. Abundenţa lor reflectă atmosfera oraşului cu acelaşi nume: este un loc ca o primăvară în care au înflorit păpădiile. Dintre cei treizeci şi cinci de mii de lo cui tori, trei sute nouăzeci şi patru sunt bătrâni care au depăşit vârsta de optzeci de ani. În oraş există totuşi ceva ce nu i se potriveşte: spitalul de nebuni. Pentru un ospiciu poate fi un lucru bun să se afle într-un loc cu care nu se potriveşte, şi poate că a fost un înţelept cel care a ales să-l amplaseze în acest oraş vechi şi tihnit, deşi tulburările spiritului nu se vindecă neapărat într-un mediu liniştit. Nebunii trăiesc într-o lume a lor, aparte, iar schimbarea locului nu-i influenţează prea mult. Cei care-i aduc pe nebuni la spitalul din Ikuta nu-şi pun nici ei prea mari speranţe în faptul că locul i-ar putea vindeca. Nebunia îmbracă multe forme şi nu are un tratament universal. Ceea ce alină puţin sufletul rudelor care şi-au abandonat un membru al familiei într-un asemenea loc uneori considerat îngrozitor şi nemilos este atmosfera oraşului Ikuta, luminos şi cald, ca o floare de păpădie. Când cel care şi-a încredinţat ruda bolnavă spitalului din vârful colinei se întoarce către oraş, coborând de-a lungul râului Ikuta, e ajuns din urmă de sunetul clopotului de la templul budist de lângă spital, tocmai din vârful colinei. Ca şi cum bolnavul lăsat la ospiciu şi-ar lua rămas-bun, pe un ton tânguitor. Ca un cântec de despărţire.
Ar fi însă prea simplu să reducem cartea lui Kawabata la psihologie. Pentru că ea este, mai degrabă un obiect multidimensional care deschide, ca un teseract, infinite căi în mintea cititorului. Ca să fiu cinstit, scriitura “Păpădiilor” este greu, dacă nu imposibil, de conceptualizat în schemele clasice ale gândirii occidentale. Tratat de ontologie, dialog maieutic, text poetic şi incantaţie rituală în acelaşi timp, romanul lui Kawabata are întreaga ambiguitate a unei păpădii. Purtătoare efemeră de puf ce se va răspândi în patru zări, eternă în ciclicitatea ei, metaforă a renaşterii (păpădiile se închid seara şi se redeschid dimineaţa, după soare), păpădia este vie, eterică, insignifiantă, unică, gravă şi delicată ca însăşi viaţa. Prinse ele însele în trecut şi în plasa vinovăţiilor închise în el, personajele romanului planează deasupra unui prezent pe care nu mai reuşesc să-l resemnifice. Nimic nu are consistenţă în lumea locuită de Hisano şi doamna Kizaki. Adierile nimicului sunt aproape palpabile, gemetele mute ale nebunilor, aceste fiinţe ale intervalului, aflate între viaţă şi moarte, între înţelegere şi absurd, se pierd în vânt aduse de clopot (clopotul care bate aproape arbitrar, în dispreţul timpului şi al sensului). Tristeţea învăluie totul, pielea lucrurilor şi sufletul oamenilor, visul se împleteşte cu realitatea, năluca cu percepţia. E o lume superficială, palpitând ca pielea unui animal sensibil. Într-o astfel de lume, nu-ţi rămâne decât să ciuleşti urechile la inifinitezimalele modulaţii ale clopotului tras de nebuni (cei doi încearcă mereu să ghicească cine trage clopotul, după sunetul lui), în timp ce scrutezi trecutul, cu ochii pironiţi într-o obsesie. Efemerul se împleteşte cu eternul cu o natureleţe pierdută de mult de dialectica occidentală.
Titlul, Păpădiile, este un element care apare în carte și se leagă cumva de trăirile personajelor. Este o imagine sumbră, dacă ne gândim că un câmp cu păpădii contrastează în mod cu ciudat cu nebunia și tulburarea interioară. E o imagine oarecum contradictorie.
Nu ştiu ce final ar fi dat Kawabata romanului său dacă l-ar fi
putut termina. Cred însă că el n-ar fi putut face altceva decât să aşeze o
ultimă privire, blândă, peste stupefacţia şi minunarea create de text. Din
lumea lui Kawabata nu se iese cu concluzii. Se iese poate cu un alt fel de a
privi şi cu o uşoară modulaţie a inimii, insesizabilă, dar esenţială. De unde
şi sfatul meu. Citiţi “Păpădiile” cu inima deschisă. Pentru că “se intră lesne
în lumea lui Buddha”. Dar în lumea demonilor se intră greu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu